Cu noi cine votează?

Se poartă pohta. Se poartă foamea se poate spune. Foamea dupa puncte, titluri, Ligi. Se poartă butoanele, nu butonii. Cămăşile albe cu gulere mari, care să ascundă minciuna. E moda mileniului trei fotbalistic. Alergătura aceasta stupidă, după, dar mai mult pe lîngă, minge, care lasa în spate orice normă şi calcă în picioare orice morală, pentru a prinde din urma Europa, dezgustă. Mizeria din fotbalul românesc este atât de mare încît nicio firmă specializată de salubrizare nu o poate aduna, iar în această groapă de gunoi Universitatea Craiova vrea să-şi înveţe copiii să joace fotbal. Şi mai vrea să o şi iubească pentru asta. Cine are curajul să parieze că va reuşi? Şi ce trebuie să facă pentru a ajunge să conteze în campionat? Pe cine are Craiova alături? Cine i-ar putea acoperi mizeriile pe care ar fi nevoită să le facă, la un moment dat, sau cine i-ar oferi puncte de dragul numelui său frumos? Cine sunt aliaţii Craiovei? Cine ar avea interesul ca Universitatea să ajungă în Liga Campionilor, peste doi ani, să zicem? Cine ar avea răbdare să mai aştepte cîţiva ani, după două decenii de visare şi dezamăgiri? Cine votează cu Universitatea?

Ar fi o şansă nesperată ca gloria Craiovei să stea în curajul ei. Dar astea sunt vorbe mari pentru o lume mult prea cinică. Şansa Craiovei, mai degrabă, poate sta în exemple. Unirea Urziceni şi-a depăşit condiţia de echipă bună de sacrificat, FC Vaslui a aspirat la o confruntare europeană care să-i şteargă de pe frunte ştampila de ”noul Kosovo”, Poli Timişoara a început să fie mai mult decît o dezamagire perpetuă iar, cel mai important, CFR-ul a ridicat ştacheta pentru provincie, multora făcîndu-le pohtă.

Pentru Craiova, pohta trebuie să crească proporţional cu valoarea echipei, altfel ar putea risca să nu se simtă prea bine. Declaraţiile războinice ale jucătorilor să se vadă şi altfel decît în ziare şi la televiziuni. Nu spectacol declarativ, e plin fotbalul de mizeriile astea, ci un exemplu de profesionalism. În meciurile care vin, suporterii au pohtă de răzbunare, orgoliul lor rănit ar putea fi reparat prin victoriile cuontra echipelor care, cu adevărat, contează: Poli, Dinamo şi Steaua. Sunt meciuri care rămîn în istorie, care aduc împăcări, iertări şi cel mai important… voturi.

  

Mult summit, putin Nato, deloc fotbal

Bucuresti 1 Aprilie 2008. Culuarul unic nu este o pacaleala. E viu. Traieste si tinde sa devina o entitate de sine statatoare. La fel si summit-ul. NATO este demult ceva de genul acesta. Serviciile actioneaza la vedere sau din umbra, pentru siguranta inaltilor demnitari care vegheaza la rindul lor pentru pacea globala, pace globala care asigura prosperitatea si… Care asigura prosperitatea. Punct. Suntem aparatorii democratiei universale, si pentru a ea suntem gata oricind sa ne sacrificam, limitam, incalcam, drepturile. Suntem adeptii “capului plecat”, al umilintei, al servilismului, pentru binele comun, pentru interesul general. Suntem un exemplu sau, cel putin, vrem sa devenim. Cum ne-am putea permite sa protestam? Acum cind ne-am cistigat dreptul de a sta la masa cot la cot cu cei mari, dupa ce zeci de ani am asteptat in munti, cu pusca in mina, in inchisori, in intuneric si in frig, un semn, o bataie de vint venita din zona Atlanticului de Nord? Nu. Nu avem acest drept, pentru ca am pune in pericol intreaga organizatie sau am putea periclita destinul omenirii. Noi romanii. Noi cei care in afara de proprii conducatori nu am atacat pe nimeni niciodata. De fapt, poate de aici se trage frica asta viscerala de proteste, a unora, in aceasta perioada. Romania e obligata sa iubeasca NATO o vesnicie, iar NATO o va iubi si el din cind in cind, atunci cind va simti nevoia, si noi trebuie sa fim mindri de asta. In numele acestei iubiri vom traversa pe jos Bucurestiul, vom face ocoluri de zeci de kilometri aplaudind frenetic, vom zimbi din orice, fericiti ca putem fi martori, parte, ceva, orice, la summit.      

Paranoia CFR

Au innebunit clujenii de atata primavara? Arpad vede geanta plina cu aproape un sfert de milion de euro in buza vestiarului Craiovei. O vede doar el si asteapta. Isi freaca palmele si-si spune in gand: “Gata! Stiu ce le dau dupa meci, la interviuri!”. Apoi asteapta. Finalul meciului. Care nu vine, nu mai vine odata pentru oropsita Craiova. Unu, doi, trei, patru, cat mai poate cara Banica? O rezerva lipsita de vlaga, prinsa fara bilet in Expresul de Cluj. Lasati-l mai bine fara bagaje, drumul e lung pana in Banie si anevoios pe alocuri. Dar Banica nu se lasa. Nici Stoica. El ii pune ii mai pune in brate inca o sacosa, sa o care la intoarcere asa cum o fac batranele pe la tara. In cap. In capul pe care Dorel uneori nu-l are. Decat de forma.

Si vine finalul. Chinuitor. Neasteptat. Exact ca un inceput de primavara. Si infloresc microfoanele si camerele, si toata lumea e ochi si urechi inregistrandu-i rasuflarea lui Arpad. E aprins, dar vorbeste incet. Cu calm. Din gura ii iese sacosa sau geanta, si banii. Euro sau dolari, si Steaua si Gigi, si Craiova si Mititelu. Si ma trezesc privind televizorul oripilat. Clujul a batut cu 4-1, nu Craiova. Oare Arpad a si uitat? 

 Si apoi liniste si nervi si incordare. Si iar declaratii si acuze si detectoare si minciuni, de parca toti ar fi fost cuprinsi de o nebunie ciudata. CFR-ul e lider, dar in marsul sau triumfal spre Liga Campionilor si-a pierdut ratiunea. Sau a uitat-o printr-o gara, pe undeva. Daca o gasiti nu ezitati sa le-o inapoiati. Fara ea ei fac atat de urat, ca-mi vine greata. In special Arpad.