În sfârşit, Cosmin Moţi va juca în Serie A. După toată această telenovelă de vară, am putea rămâne cu impresia că fundaşul dinamovist şi-a dorit atât de mult să ajungă în Italia de parcă ar fi fost cuprins de febra imigranţilor români de la începutul anilor 90. La fel ca mulţi dintre cetăţenii români, cântăreţi ambulanţi prin pieţele peninsularilor, care au strâns averi manelizând celebre canzonette, Moţi parcă şi-ar fi legat destinul său fotbalistic de ajungerea în patria macaronarilor. Sau am putea rămâne cu impresia că insistenţele sale au dat roade. Că şi-a jucat cartea cu mult tact, cu răbdare, că s-a pus la adăpost în cazul în care ar fi fost forţat să rămână. De la “Dacă Lazio mă vrea, m-aş duce pe jos până la Roma”, la “Lăsaţi-mă să plec” sau “Poate plec din iarnă” şi încheind cu “Rămân să luăm campionatul, suporterii m-au convins”, am putea crede că Moţi nu a făcut altceva decât să-şi asigure spatele. De fapt, singurul lucru adevărat din toată această poveste este că Moţi a ştiut tot timpul că locul său nu mai este la Dinamo. Şi că Siena nu e Lazio. Însă, faptul că a plecat în ultimul moment ca un călător întârziat care se urcă în tren fără să ştie unde va ajunge ne-a lăsat impresia că pentru el nu mai conta destinaţia. Că nu mai conta dacă era vorba de Siena sau de Frosinone sau Albinoleffe, din Serie B. Poate şi ele ar fi fost, dacă i s-ar fi spus, posibilităţi majore, experimente necesare şi “paşi înainte”. În final, doar acţionarii şi impresarii au jucat perfect. Au făcut tot posibilul să câştige şi au câştigat. Toate investiţiile făcute în această vară s-au acoperit. Printr-o singură carte, într-o ultimă zi, în mai puţin de o oră.
No Comments Yet
nici un comentariu până acum
Comentarii RSS URI identificator TrackBack
Lăsați un comentariu
