Dormi bine, Dobrine!

Ştim cu toţii că, de murit, nu mori tu aşa uşor. Ştim că vrei să ne păcăleşti. Ai închis ochii şi ai spus: “Ce dribling o să le fac eu acum, de-or să mă ţină minte toată viaţa!”. Şi nici nu ai adormit bine şi toţi au început deja să-şi amintească de tine. Care mai de care te-au lăudat şi au spus că ai fost, măcar pentru o clipă, şi cu ei prieten. Până şi pe Băsescu l-ai păcălit cu somnul tău subit şi te-a decorat cu Ordinul Naţional “Serviciul Credincios” în grad de Cavaler. Nu că nu ai fi meritat acest lucru, ci pentru că ar fi trebuit să facă acest gest mai devreme. Atunci când aveai ochii deschişi, ca să-ţi citească toată lumea asta mulţumirea în ei. Şi marele Balaci a amuţit când a auzit că te-ai stins şi nimeni nu a mai putut să scoată, o zi întreagă, două vorbe fără să spună că te-ai dus pe vecie. Vineri 26 octombrie 2007. Ai oprit din nou timpul în loc, la fel ca în vremurile tale de glorie când coborai în iarbă să-i demonstrezi omului de rând că şi Dumnezeu e îndrăgostit de fotbal. Ce i-ai mai păcălit Dobrine! Copiii vor întreba în curând de tine, parcă te vad deja făcut statuie pe undeva pe lângă stadion, la fel ca Nelu Oblemenco în faţa Centralului. Locul unde ai fi putut şi tu să joci şi să marchezi de trei ori mai multe goluri decât la Piteşti, aşa cum prezicea “Tunarul”. Cine poate şti câte ai mai fi putut să faci când erai tânăr, dacă destinul ar fi fost la fel de drept cu tine, pe cât ai fost tu cu el. Poate că ai fi ajuns la Real Madrid şi acum starurile de acolo s-ar fi numit “Găscanii” şi nu Galacticii, poate că multe ar fi fost altfel acum. Ai avut puterea să scrii istorie, căci geniul te-a îndrăgit şi ţi-a dat picioare magice şi o inimă cât terenul de fotbal de mare ţi-a pus în piept. Acum cu glumele tale i-ai întristat pe toţi. Ştim că ai obosit, că ai dat mai mult decât ai primit de la viaţă, că fentele tale s-au oprit lăsând faza de atac asupra destinului neterminată. Să dormi bine Dobrine!