Orice legătură între turci şi război ne duce, inevitabil, cu gândul la bătăliile pe care poporul român le-a dus de-a lungul istoriei sale cu Imperiul Otoman. În secolul XXI, în lipsa şalvarilor, a spahiilor şi a imperiului amintit, s-au schimbat radical şi condiţiile de desfăşurare ale unui astfel de conflict. Astfel, turcul s-a mutat în Ştefan cel Mare, bătăliile se duc în peluze, la vestiare sau prin intermediul presei, şi nu în mlaştini, câmpii pârjolite şi codrii străbuni. Nici birul nu mai este cum era. Aşa numita “taxă pentru pace” se plăteşte acum de cel mare către cel mic. În cazul de faţă conducătorii plătesc hoardele de ieniceri flămânzi şi revoltaţi din diverse cauze. Foamea de victorii, de cuceriri, de onoare este prea mare, spun cei care până nu demult mergeau cu sultanii la război, pentru a sta în continuare cu braţele încrucişate. Ceilalţi spun că singura foame pe care o simt ienicerii este cea după profit, după foloase necuvenite şi după şpăgi. Ienicerii îi acuză pe sultani că şi-au întărit armata cu mercenari care se cred spartani, că au făcut alianţe contra naturii şi au primit ajutoare băneşti de la cei care până nu de mult erau inamici. Creştinii făţarnici. Lucru de neiertat. Trădare şi acuze. Paşalâcul stă să se destrame. Mercenarii ameninţă că părăsesc armata imperială şi că vor căuta alte puteri pe care să le slujească. Ca orice mercenar care se respectă. În bătăliile care urmează înfrângerile sunt iminente. Turcii nu-şi permit astfel de pierderi şi-atunci se face pace. Sultanii le promit ienicerilor că le vor mări fondurile, că vor închide ochii la jafuri şi că din următoarele incursiuni pe teritoriile inamice, cu siguranţă, fiecare dintre ei se va întoarce cu o pradă bună. Ienicerii zâmbesc. Pe ei nu-i interesează, de fapt, banii pe care i-au primit în primăvară sultanii de la duşaman, nici onoarea, nici foamea de victorii şi de glorie, ci doar faptul că nu au fost şi ei acolo. La împărţeală.
Filed under: dinamo, fotbal | Tagged: dinamo, fotbal, galerie
