Regele torturat

Ca într-o poveste de J.R.R. Tolkien cu orci, elfi, personaje negative şi pozitive, cu lupte între bine şi rău, cu drame şi suferinţe eroice, Hagi a părăsit joi, învins, Ghencea, Mordorul zilelor nostre. Umilit, scuipat, pălmuit în public, degradat, defăimat, regele a avut puterea să spună, în final, două cuvinte care să-i aducă izbăvirea: Gata, ajunge!!! A recunoscut apoi chinul prin care a trecut în cele două luni petrecute la Steaua, mărturisindu-şi durerea sufletească, tortura psihică pe care a fost nevoit să o îndure şi loviturile continue de bici. Hagi, Regele, cu capul plecat şi ochii înlăcrimaţi, cu pumnii încleştaţi, dar sleit de putere, a devenit în două luni dintr-un învingător înnăscut, învinsul fotbalului românesc. Acum din marele Hagi nu mai vezi decât un copil cu ochii plânşi care, părăsit de toţi, încercă să-şi amintească din răsputeri şi faptul că a fost cândva om mare. Ironia sorţii, Steaua, clubul care l-a încoronat ca rege, a fost cea care l-a azvârlit de pe tron ca pe o cârpă cu care întunecatul lord Gigi Becali şi-a şters pantofii de praf şi apoi şi-a suflat ciobăneşte mucii. Pentru Hagi, Steaua a apus, la fel cum au apus probabil şi visele sale de a deveni mare antrenor, de a demonstra lumii întregi că poate fi şi pe bancă, aproape la fel de bun, cum a fost în iarbă. Dureros este că Hagi a acceptat umilinţa de dragul de a fi antrenor. Dacă ar fi ripostat la primele critici aduse de Becali, când echipa sa avea numai victorii, dacă atunci ar fi avut puterea să spună, “Regele comandă, restul execută!”, atunci Hagi ar fi rămas în continuare încoronat. Aceeptând umilinţa publică, şi-a acceptat însă soarta şi a uimit toată lumea arătând că poate îndura mai mult decât orice om de rând, de dragul meseriei. Fără să ştie, în acel moment şi-a acceptat decăderea şi a devenit doar un sclav numai bun de torturat.