Universitatea lui Sisif şi cea a Craiovei

Nu poţi începe nimic în viaţă cu un blestem. E predestinat eşecului continuu, chinuitor şi absurd. Este eternă zbatere fără rezultat, un inimaginabil gol imposibil de umplut. Oricâtă muncă, strădanie, rugăciune şi stres ai depune, nimeni nu vede un spor, un pas înainte, şi nimic nu poate dovedi că ai făcut vreodată ceva. Tragic şi implacabil destin. Dacă ar fi să privesc clubul de fotbal Universitatea Craiova ca un profan, aş spune că exact acest lucru se întâmplă sub ochii mei. Mi-aş aşeza capul între palme şi aş închide ochii pierzându-mă pentru câteva clipe în şirul nesfârşit de gânduri, încercând, ca prin vis, să-l găsesc pe acela care îmi poate revela motivul şi dezlegarea blestemului. Dar Universitatea Craiova nu are nevoie de aşa ceva, fiindcă nu şi-a început viaţa cu un blestem ci mai degrabă cu o urare de bine. Nu a mâniat zeii, nici nu le-a negat existenţa. Şi-a dus crucea cu mândrie în A, în B, la Iaşi, la Timişoara, la Cluj, a plâns ca un copil când a căzut, a râs cu poftă când s-a ridicat deasupra celorlalţi, uneori chiar arătând cu degetul, şi niciodată nu a încetat să lupte. Universitatea blestemată precum Sisif nu există, există doar cea a Craiovei, cu destinul său sinusoidal. Poate că visând că se apropie gloria, uneori chiar sfârşim crezând că e aproape palpabilă, iar trezirea e brutală şi de cele mai multe ori vine însoţită de dureri de cap. Dar visăm fiindcă suntem cu toţii îndrăgostiţi. Şi ca orice îndrăgostit ni se pare că “a noastră” e mai deşteaptă, mai frumoasă şi cu adevărat cea mai specială echipă de fotbal din câte s-au văzut. Adevărul e că sunt multe şi concurenţa e mare, că trebuie să fi mereu cu ochii în patru, fiindcă unii tânjesc după ea şi farmecele ei, alţii o fac să pară urâtă, batrână, şchioapă şi oarbă, dar primul lucru care contează este ceea ce crede ea că este şi că poate face. Al doilea lucru important este să creadă. Al treilea să şi poată.