Viaţa ca o lovitură de pedeapsă

Universitatea Craiova râvneşte după trecutul său glorios. Adrian Mititelu râvneşte după performanţă. Suporterii râvnesc după victorii. Jucătorii râvnesc după faimă. Oamenii din Craiova râvnesc după acţiuni la echipă. Unii chiar după echipă. Politicienii din Bănie râvnesc după voturi. Voturile râvnesc după ştampile. Ştampilele râvnesc după mâini ferme care să le ţină, ş.a.m.d. Viaţa în Craiova este trăită ca o continuă râvnă generală care, de cele mai multe ori, rămâne nesatisfăcută. Fiecare vis ucis este o lovitură. Fiecare lovitură naşte un conflict. Fiecare conflict se încheie cu un război. Mai mare sau mai mic. Şi în această stare, exagerată, de beligeranţă, se râvneşte, în final, în masă, după linişte şi pace. Unii crează conflicte pentru a avea motive de împăcare, alţii pentru că s-au obişnuit în linia întâi. Unii vor război pentru că n-ar avea nicio şansă de supravieţuire pe timp de pace, alţii pentru a ieşi din anonimat. În Bănie, când vine vorba de Universitatea Craiova oricine crede că poate avea un drept asupra clubului. Oricine crede că îi poate dicta acţiunile viitoare, oricine crede că, atâta timp cât s-a născut oltean are dreptul natural de a se implica la această echipă. Şi pentru că Oltenia e mare, evident, sunt foarte mulţi oameni care se cred îndreptăţiţi. Atât de mulţi, încât Universitatea Craiova a ajuns să sufere din cauza patimii lor, a isteriilor şi crizelor lor. Ca un blestem acestă echipă nu are parte de linişte, de odihnă, de îngăduinţă şi de timp. Ca un blestem, ori de cîte ori dă semne că se poate ridica în picioare, cineva îi trage preşul, o doboară la pământ şi o violează în mod repetat. Apoi, toţi bărbaţii din Oltenia, care îi declară iubire infinită, se aşteaptă să le satisfacă poftele. Ce chin! Ce viaţă! Ce pedeapsă!